Observ in ultima vreme un fenomen interesant. Remarc o fascinatie in cazul anumitor persoane pentru propriile sentimente, intr-o masura atat de mare incat aceste persoane ajung la un moment dat sa fie ’inghitite’’ cu totul de ele. As vrea sa ma opresc pentru o secunda asupra unui aspect al acestei atractii pentru propria interioritate. Ma refer la atractia irepresibila de a se afunda cu totul in ceea ce incadram ca sentimente negative (tristete, neliniste, ingijorare, autocompatimire,etc.).

Iau ca exemplu persoanele depresive. In practica, nu putem sa vorbim cu justete despre despresie in general, cat mai degraba despre oameni particulari, care se confunta cu stari depresive. Fiecare stare depresiva ’’imprumuta’’ chipul si simtirea persoanei care o traieste, se moduleaza de fiecare data dupa structura acestei persoane. Daca ar fi sa ma opresc pentru o clipa asupra acestui fenomen depresiv si as incerca sa prind in cuvinte acest fenomen atat de alunecos si dinamic cum este depresia, ceea ce se diferentiaza in oceanul de sentimente contradictorii pe care o persoana depresiva le experimenteaza , este tocmai atractia si dificultatea de a rezista propriului halou emotional.

Fascinatia pentru viata interioara, tentatia de a rumina la infinit acelasi sentimente, emerge cu atat mai multa forta, cu cat este mai subtila si se instaleaza imperceptibil in suflet. Vorbesc aici de o fascinatie atat de curpinzatoare, incat depsasete dozajul sanatos, aceea care ii permite persoanei sa se conecteze la propriul sine. De fiecare data cand o persoana depresiva realuneca in aceste stari, ceva din interiorul ei o ademeneste inspre haul sau interior, inspre pivnita vietii sale psihice. Si dupa ce se lasa cuprinsa de aceasta stare insisdioasa, persoana se ‚’chirceste’’ din ce in ce mai tare in acest cocon protectiv al propriei interioritati, pana cand se face mica de tot. E un cocon rece, cvazi- impersonal, in care timpul s-a oprit in loc, viata nu mai palpita, decat poate foarte plapand, aproape imperceptibil.

Este un soi de tiranie a propriei noastre minti, un soi de atractie irezisitibila pentru propria fiinta, careia iti este greu sa ii rezisti. Atunci cand aceasta fascinatie pentru granitele propriei noastre fiinte se mineralizeaza intr-un nucleu solid, devine ceea ce gestaltistii numeau ’’egotism’’. Egotismul este acest fenomen de a fi captiv in circularitatea propriei fiinte, in care unica referinta ramane Eul, un eu pietrificat, lipsit de spontaneitatea si vitalitatea pe care numai contactul cu celalalt ne-o ofera.

Fara acest exercitiu sanatos, de a incerca sa ne depasim propriile granite, fara infuzia hranitoare a contactului cu lumea, univerul nostru afectiv ramane sarac, se reduce la monocronia autoreferentialitatii. Un sentiment de vid si futilitate ajunge sa copleaseca persoana care s-a impotmolit in universul propiu. Axul central al vietii noastre se destrama, se erodeaza in absenta intalnirii autentice cu celalalt.