Intr-o lume care ne pretinde să fim constant eficienți și în care orice realizare trebuie să poată fi cuantificată și recognoscibilă social, mă întreb uneori ce înseamnă de fapt să progresez. Înseamnă oare să ating o anume culme profesională, să acumulez titluri și bani, să îmi duc viată după anumite standarde? Sau poate înseamnă ceva fundamental diferit, precum a căuta constant să mă întreb cine sunt, să încerc să mă apropii cât mai mult de miezul ființei mele, de înțelegerea rostului nostru în lume, de cum putem să ne trăim mai bine viața, în acord cu aspirațiile sinelui.
Intuiția și sufletul îmi spun că ritmul și procesul pentru progres îl stabilesc eu, dar viteza cu care par să se miște oamenii în jurul meu reușește să mă neliniștească uneori și mă face să mă îndoiesc de justețea propriilor trăiri și înțelegeri.
Știu din experiență că echilibrul sufletesc este direct legat de o colaborare armonioasă și eficientă intre corp, minte și emoții. Dar uneori și eu am nevoie să-mi reamintesc că pelerinajul meu în lume este unic. Ce mă ajută să mă reașez în propria centralitate este răgazul pe care mi-l acord pentru contemplație, ca formă de igienă constantă a sufletului.
Contemplația-ceva ce în timpurile străvechi reprezenta cea mai nobilă îndeletnicire a omului-a devenit în prezent ceva desuet și lipsit de orice valoare practică. Personal consider nu doar că, contemplația și preocuparea pentru teme esențiale mai profunde este un demers relevant astăzi, ba mai mult, el chiar devine esențial pentru echilibrul nostru mental, emoțional și moral. Dacă ne gândim, cele mai multe realizări culturale și științifice au fost posibile datorită deprinderii unor oameni înzestrați de a se apleca cu sârguința, abnegație și fervoare asupra unei idei, presimțiri, intuiții care le-au bântuit sufletul și mintea. Multe dintre progresele omenirii au fost alimentate de atitudinea smerită și răbdătoare față de cunoaștere, de dragul cunoașterii.
Printre multiplele daruri ale introspecției și momentelor de contemplației am regăsit smerenia si modestia față de infinitatea lucrurilor pe care nu le cunosc și nu le înțeleg încă, și compasiunea față de ritmul de creștere natural al oamenilor. Am învățat că nu există scurtături pentru vindecare și nici căi ocolite prin care putem spune despre noi că stăpânim un domeniu, sau suntem capabili să oferim susținere altora, înainte sa fi parcurs anumite etape esențiale de creștere si educație.
Pare cel puțin surprinzător astăzi, dacă nu de-a dreptul suspect, să ne imaginăm că ceva bun și important ar putea rezulta din această atitudine contemplativă față de viată și mediul înconjurător. La ce bun să-ți petreci ore în șir citind, încercând răbdător și pios să dai o formă coerentă unor căutări interioare, să ai zbateri morale? La ce bun, spre exemplu, să urmezi temeinic și cu dedicare cursurile unei facultăți de elită, să faci formari de lungă durată, să citești sute de cărți, când ești ademenit la tot pasul cu promisiuni seducătoare despre cum un curs de coaching sau un podcast ar putea să-ți livreze, în cel mai scurt și eficient mod cu putință, chintesența întregii ‘’cunoașterii și înțelepciunii’’ de viată.
Ceea ce pare inutil în ordine pragmatică, este de fapt vital, într-o ordine sufletească mai înaltă. Prin intimitatea cu propria ființa, prin plăcerea de a ne preocupa de teme esențiale umane, noblețea sufletească și empatia înfloresc. Ceva atât eteric și lipsit de orice simt practic, ceva care nu poate fi cuantificat și monetizat în imediat, aduce beneficii nu doar nouă ca indivizi, dar creează premisele pentru un simț civic coerent.
Pentru mine, să îmi acord acest răgaz contemplativ este vital pentru echilibrul meu și capacitatea mea de a-i susține pe ceilalți. Descopăr, în acest proces, că sentimentele sunt necesare reglării vieții, că devenirea noastră sufletească este concentrică, plină de tensiuni și contradicții, și că ezitările, tatonările, suferințele sunt surse fundamentale de creștere. în spațiul interior care se creează din intimitatea cu propriul suflet, mă simt înrudita sufletește cu oamenii care mă înconjoară, cu care împărtășesc bucuriile și tristețile vieții.
Neurologul Antonio Damaso susținea că, pe măsură ce omul a devenit capabil să simtă emoții, și ca urmare a progreselor culturale la care a fost expusă omenirea, însăși plăcerea de a explora misterele naturii nu a mai fost un ‘’moft’’ exclusiv al filosofilor sau o prerogativă a oamenilor de știință. Plăcerea contemplației este rezultatul unor lungi procese evolutive, aplicabile întregii naturi umane. Ea are un rol adaptativ in ordinea evoluției și susține tendința vieții de a se regla pe sine si de a prospera. Oamenii au moștenit această abilitate dezinteresată (în sensul că transcende interesele umane imediate) de a se preocupa de cultură, arte, poezie, pentru că în evoluția noastră culturală ea reprezintă o formă de adaptare.
Plăcerea de a citi un roman bun sau poezie, ca mod de a lua contact cu cine suntem noi și cine am putea fi, contribuie în mod direct la bunăstarea noastră morală. Ea are darul de crea în interiorul nostru spațiul necesar care ne protejează față de avalanșa de informații la care suntem expuși, față de furie, lipsă de discernământ, și orice formă de fragmentare socială.