loader

Natura umană tinde către individuare și completitudine, o completitudine care sa includă atât materialul cât și spritualul din noi, care sa înglobeze într-un tot unitar impulsuri, nevoi și realități opuse, care sa tina cont atât de nevoia de autonomie, cât și cea de atașament.

O reprezentare mitică a aventurii omului în drumul sau spre o individuare o regăsim în toate poveștile cu eroii care au de înfruntat o serie de obstacole, care mai de care mai dificile și înfricoșătoare – de unde deducem ca procesul inițiatic prin care omul ajunge sa devina una cu sine, nu-i lipsit de peripeții și dificultăți.

Trauma este dovada vie a complexității labirintice, luxuriante și absconse a naturii sufletului. Trauma, ca dislocare a procesului de individuare, ca ruptură destinala, se sustrage oricărei înțelegeri pur cognitive. Ea ne arata ca orice înțelegere unilaterala și simplista a sufletului este sortită eșecului.
Ea are la baza și este întreținută de mecanisme defensive de disociere și clivaj. Conform teoriei traumei, când se declanșează reacția traumatica, psihicul se spliteaza în trei parti: o parte sănătoasă, o parte supraviețuitoare și o parte traumatizata.
Mecanismele disociative se substituie eului sănătos și ajung să-l locuiască cu totul, pana în punctul în care el se identifică complet cu partea lui supraviețuitoare. Conectat exclusiv cu energia părții supraviețuitoare, care are rolul de a mentine activ clivajul și compartimentarea psihicului, pentru a tine trauma in afara câmpului conștiinței, persoana traumatizata se simte exilata în afara vieții, captiva într-o temniță a sufletului.
Deși rolul defenselor este de a proteja psihicul, in mod pervers, in cazul traumei ele acționează orbește, asemenea unei boli autoimune, ajungând sa atace însăși sursa vindecării, sufletul viu.

Prin severitatea și caracterul lor repetitiv, defensele fac ca persoana sa experimenteze o realitate subiectivă în care timpul a incremenit într-o circularitate sterilă și într-un țipăt mut. Orice formă de viata este anihilată și persoana se simte ca un mort-viu. Viata însăși pare exilata într-un tărâm inaccesibil. Sufletul este protejat de suferința intensa, dar cu ce preț?! Pactul faustic a făcut ca persoană să-și piardă sufletul, contra unui simulacru de viață.

Miezul vindecării și renașterea sufletească se poate întâmpla doar prin conectarea cu o altă ființă vie, capabila sa îndure și sa tolereze alături de noi o suferință acuta, sfâșietoare. Hrana emoțională este absolut esențială pentru dezvoltarea sănătoasă a creierului și a sufletului. Iubirea împărtășită, acceptarea și compasiunea sunt singurele care pot readuce la viață și pot produce o crăpătura in zidul traumei.

Bateți clopotul care încă poate bate
Uitați de ofrandele voastre perfecte
Exista o fisura, o fisură în orice
Iar pe acolo întra lumina

Leonard Cohen, Anthem

Copyright @ 2022 Simona Pascu.