Cum ne vindecăm, dacă am fost crescuți de părinți imaturi emoțional?

• 6 aprilie 2023
• Simona Pascu
• BLOG

În articolele anterioare, am vorbit mult despre cum ne afectează un mediu în care părinții noștri au fost imaturi emoțional. În acest articol, vă invit să descoperim cum ne putem reinventa și cum putem să ne vindecăm sufletele traumatizate.

La vârsta adultă, copiii privați de afecțiune pot fi prinși în vâltoarea unei depresii și a anxietății, a unei crize existențiale care le semnalează că a venit timpul să se reconecteze cu sinele autentic și să se întrebe cine sunt ei cu adevărat. Acesta este momentul providențial al unei treziri, care deschide calea către o viață trăită cu sens și în armonie cu natura noastră profundă.

Cum ne recunoaștem adevăratul sine?

Sinele este centrul cel mai adânc al ființei noastre, izvorul individualității și al unicității noastre, vasul alchimic în care se petrec toate transformările și regenerările revigorante și împlinitoare ale ființei noastre. Conștiința de sine este cea care ne ghidează viața, fiind racordată la adevărul interior cel mai adânc, spre împlinirea potențialului nostru și desăvârșirea de sine.

Cel mai complex surprinde acest aspect Lindsay Gibson, în cartea Copiii adulți ai părinților imaturi emoțional: „Adevăratul sine are aceleași nevoi precum un copil sănătos și înfloritor: să crească, să fie cunoscut și să se exprime. Mai presus, adevăratul sine te îndeamnă să te dezvolți, că și când împlinirea ta este cel mai important lucru din lume. În acest scop, el pretinde să accepți îndrumarea să, precum și dorințele sale legitime“.

Momentul cel mai apropiat de adevăratul sine are loc în copilăria noastră, înainte de a ne fi deprins cu autocritica, de a ne fi simțit rușinați de gândurile și trăirile noastre. Poți să deslușești ceva din cine ești tu cu adevărat dacă te întorci la lucrurile care-ți bucură sufletul, te fac să vibrezi. Mă refer la situațiile și relațiile în care te simți liber și mulțumit, la visurile pe care le-ai lăsat în urmă, la fanteziile legate de cum ar arată viața ta, dacă ți-ai da voie să o trăiești pe deplin. Adevăratul sine se revelează dincolo de rolul jucat în societate, dincolo de panoplia de datorii, obiective și sarcini, dincolo de haina socială strâmtă și strălucitoare sau de imaginea pioasa și îndatoritoare a copilului cuminte capabil de autosacrificiu.

Recâștigarea liniștii interioare și redobândirea puterii personale pot avea loc și în absența unei confruntări directe cu părinții care ne-au neîndreptățit sinele și ne-au împins să ne îndepărtam de natura noastră esențială. Mai important decât o astfel de confruntare (care, de multe ori, poate fi prematură și poate redeschide rana) este să ne confruntăm emoțiile, să ne conectăm cu pierderea noastră și cu reprezentarea părinților din interiorul nostru, așa cum a fost însămânțată pe vremea în care eram copii lipsiți de apărare și incapabili să reacționăm.

Adevărata vindecare se întâmplă prin remodelarea relației cu noi înșine, dintr-o zonă de compasiune și blândețe față de sine. Presiunea timpului, stresul emoțional enorm, haosul din viată personală, un atac de panică, toate pot fi catalizatori ai schimbării.

Relația copiilor adulți cu părinții imaturi emoțional

Uneori, chiar și la vârsta adultă, continuăm să depunem eforturi considerabile, în încercarea disperată de a ajunge la părinții noștri. Dar rezultatul nu poate fi decât o epuizare sufletească, deznădejde și resemnare legate de a ne face auzite nevoile sufletești. Învățăm foarte repede că pentru a merita ceva, trebuie să muncim foarte mult, să ne arătăm demni și perfecți. Marea problemă este că tindem să perpetuăm aceste modele în relațiile noastre. Și facem asta în multiple feluri: proiectând problemele noastre și așteptările infantile nerealiste asupra partenerilor, regresând inconștient în postura de copii neputincioși, atunci când rana noastră veche este reaprinsă de o situație din prezent sau atunci când stima noastră de sine foarte scăzută și atitudinea noastră umilă atrage în viața noastră oameni sau situații abuzive. Noi îndrăznim să sperăm atât de departe, pe cât simțim că merităm și suntem îndreptățiți să cerem. Dacă sperăm foarte puțin, vom primi foarte puțin. Smerenia și modestia, cuplată cu o stimă de sine foarte scăzută ne blochează și ne împiedică să înflorim în relațiile noastre, mai degrabă decât să faciliteze apropierea și acceptarea.

Credința populară ne spune că părinții își iubesc necondiționat copiii și că știu ce-i mai bine pentru ei și acționează întotdeauna spre bine acestora. Ca semn de recunoștință, copiii ar trebui, la rândul lor, să-și iubească părinții. În cazul relației dintre părinții imaturi și copiii lor, nu există o astfel de relație de reciprocitate, în care părinții se simt responsabili să-i iubească și să fie atenți atât la nevoile fizice, cât și cele emoționale ale copiilor și înțeleg să le sprijine evoluția psiho-emoțională. Într-o relație de reciprocitate iubirea decurge firesc și fluid, într-o ambiantă în care fiecare este ascultat și văzut, liber să-și manifeste personalitatea și darurile cu care a fost înzestrat. În relația imatură, părinții au așteptarea ca cei mici să le oblojească rănile, să le anticipeze nevoile, să se sacrifice pentru ei și să-și prioritizeze viața în funcție de nevoile lor.

Te invit să reevaluezi cât de mult poți spera de la relația cu mama sau tatăl tău. În mod realist, s-ar putea ca părinții tăi să nu îți poată satisface nevoia de iubire. Dar este important ca tu să te conectezi cu această nevoie, și să plantezi această sămânță într-un sol afectiv mai roditor.

Căi de recuperare a puterii personale

Atunci când nu există nicio șansă reală de conectare emoțională cu părinții noștri, ne sugerează psihologa Lindsay Gibson, ceea ce ne rămâne la îndemână este exersarea posturii de observator neutru, detașarea emoțională și fizică. Exersarea acestei distanțări sănătoase este calea regală către recuperarea puterii personale și desprinderea dintr-o atmosferă contaminată de haos emoțional, traumă și intoxicație.

Este foarte important să rămâi în contact și receptivitate față de tine, față de limitele confortului tău emoțional și de nevoile tale. Una dintre reacțiile tipice este să te disociezi, atunci când pretențiile celuilalt devin prea apăsătoare. Făcând asta, te îndepărtezi de centrul ființei tale, de autenticitatea ta și, implicit, de sursa puterii tale. E important să rămâi în contact cu ceilalți, atât cât este suportabil și confortabil pentru tine. Faptul că ne pierdem echilibrul interior este un semnal că relația cu celălalt este perturbatoare și toxică și că, cel mai probabil, limitele tale au fost încălcate de mult.

Uneori, maximul la care putem spera este o relație de înrudire mai distantă, rece și mai superficială. În momentul în care realizăm că cealaltă persoană este imatură emoțional, învățam să ne resetăm așteptările într-un mod realist. Nu putem să-i forțăm pe ceilalți să ne înțeleagă sau să fie empatici. Fiecare răspunde conform cu maturitatea și nivelul de dezvoltare pe care le-a atins în acel moment. Mai mult decât răspunsul scontat din partea celuilalt, ce ne ajută este simplul fapt de a exprima clar și concis care este nevoia noastră. Să numim ferm, cu calm și răspicat ce credem și simțim noi că ne oferă alinare și ne aduce liniște. De asemenea, e important să ne setăm un obiectiv legat de ce sperăm sau avem nevoie să obținem de la celălalt: să mă audă, să mă asculte, să-și ceară iertare etc. E mai important să gestionăm interacțiunea cu ei, să rămânem concentrați pe un obiectiv concret și tangibil, și să setăm granițe sănătoase, mai degrabă decât să ne epuizăm în încercarea de a crea o legătură afectivă.

Fiecare dintre noi merită să își trăiască viața cu sens. Avem dreptul să lăsăm în urmă ceea ce ne îngreunează trecerea prin viață și ne împiedică să progresăm. Suntem liberi să ne armonizam universul interior cu cel exterior și să permitem ca darurile noastre interioare să-și croiască drum în lume, să înflorească și să ne reînsuflețească viața.

Articol aparut in Pagina de Psihologie